Bistrița este atestată documentar prima oară ca oraș în anul 1264 și își datorează într-o mare măsură geneza, evoluția și caracteristicile fizice, colonizării germane medievale. Așezarea este amplasată într-o zonă cu resurse naturale deosebit de bogate, iar conjunctura favorabilă, libertățile obținute de coloniști de la Coroana Maghiară, legislația urbană germană, calitatea și cultura grupului uman așezat aici, Biserica catolică și alți factori, au făcut ca orașul să se dezvolte rapid. Către sfârșitul secolului al XII-lea erau deja conturate cele două laturi lungi ale pieței centrale, dar și traseele principale ale tramei stradale. Dezvoltarea și evoluția urbanistică a Bistriței, prezintă numeroase similitudini planimetrice cu orașe din Europa Centrală și de Nord, din spațiul de colonizare german: caracteristici geometrice destul de exacte, o textură omogenă a lotizărilor, un sistem de străzi riguros trasate care converg către Piața Centrală, precum și tipologia de bază după modelul unei piețe dreptunghiulare apropiate de un pătrat, cu două străzi longitudinale, tangente, dintre care una este dominantă. Un punct de referință în dezvoltarea orașului este anul 1465 când începe construcția sistemului de fortificație al Bistriței. După douăzeci de ani, prima centură a zidurilor de apărare era gata, avea 13 tunuri și un bastion, iar după 50 de ani s-a construit și a doua centură de ziduri, prevăzută și aceasta cu turnuri,iar împrejurul lor s-au săpat șanțuri adânci, care printr-un canal derivat din râul Bistrița, au fost umplute cu apa. În interiorul zidurilor de incintă, în jurul Bisericii Evanghelice din Piața Centrală a început în a doua jumătate a secolului al XV-lea o campanie de folosire judicioasă a spațiului, de ridicare de noi construcții din piatră sau cărămidă în locul celor preponderent din lemn.

Case de piatră sunt semnalate de timpuriu la Bistrița și se poate afirma cu certitudine că procentul clădirilor reînnoite la sfârșitul secolului al XV-lea era mai mare decât în alte orașe. În secolul al XVI-lea se trece sistematic la construcțiile de piatră, atingându-se apogeul dezvoltării urbanistice medievale în suprafața cuprinsă între zidurile de incintă, Bistrița înscriindu-se sub aspect social, economic, edilitar, între cele mai reprezentative orașe din Transilvania. În secolul al XIX-lea, modificarea zonelor de locuire și a orașului în general, a fost influențat de mai mulți factori, între care menționăm demararea în deceniul 7 a porților principale si a elementelor de fortificații, odată cu extinderea orașului în afara acestora. Un alt eveniment remarcabil îl constituie anul revoluționar 1848, când Bistrița devine un adevărat câmp de luptă între armatele austriece și trupele maghiare. După al doilea război mondial s-au produs mutații importante în configurația orașului și a zonelor de locuit, acestea se vor extinde iar pe de altă parte, zona exterioară a orașului va fi ocupată de amplasarea noilor unitați industriale. În urma reorganizării administrativ-teritoriale din anul 1949 atribuțiile comunităților orășenești au fost preluate de Comitetul Provizoriu al orașului Bistrița până în anul 1950 când a luat ființă Sfatul Popular al orașului Bistrița, iar, în anul 1968, Consiliul Popular Bistrița. In anul 1979, orasul Bistrița a fost ridicat la rangul de municipiu.

În anul 1930 populația orașului era de 14.128 de locuitori, dintre care 5.660 români, 4.461 germani, 2.177 evrei, 1.363 maghiari ș.a. Din punct de vedere confesional populația Bistriței era alcătuită din 4.201 greco-catolici, 4.149 lutherani, 2.198 mozaici, 1.594 ortodocși, 1.046 romano-catolici, 869 reformați ș.a.

Conform ultimului recensământ al populației realizat în anul 2021 (www.bistrita.insse.ro), populația stabilă a municipiului era de 78.877 de persoane.